Pietrele Muierii

Pietrele Muierii 1

Pietrele Muierii 1

Pietrele Muierii reprezintă una dintre minunile naturii ce sunt pe raza Comunei Marginea. Multe legende locale își leagă eroii sau întâmplările de aceste minunate locuri.

Chiar și Darie Pomohaci, haiducul ce a fost sursa de inspirație pentru cântece și balade și-a ascuns la Pietrele Muierii averile, conform unei legende locale. Și astăzi localnicii fac mici expediții până pe creasta muntelui pentru a ajunge la comorile îngropate.

Denumirea de Pietre ale Muierii se explică în multe și variate moduri în funcție de povestitorii locali și legenda lor preferată. La 6-7km de comună, în sudul localității Marginea, în inima Obicinelor Bucovinei, pe drumul Șoarecului se înalță maiestuoase, ca un adevăr zburdalnic ce iese negreșit la lumină, stâncile pe care localnicii le numesc Pietrele Muierii.

Se spune că pietrele sunt magice, au un suflet propriu și dacă nu vor să fie găsite, oricât de mult le-ai căuta ele vor fi mereu departe. Până și cei mai buni cunoscători ai locurilor o vor lua pe cărări greșite ce se afundă adânc în munte. Chiar dacă sunt mari cât cinci etaje, chiar dacă sunt în vârf de munte, pietrele îți impresionează retina doar când ai ajuns la ele. Pădurea deasă le face imposibil de văzut de la distanță.

Și astăzi se amintește printre oamenii din comună de călătorii ce veneau de departe din sud și erau hotărâți să vadă, să atingă și să simtă pietrele sub talpa cizmei lor, să le ia comorile. Zadarnic le-au căutat, zadarnic le-au luat urma. La început singuri, apoi tocmind ajutoare și cele mai dibace călăuze pentru a le găsi, au vrut a le cuceri. Se spune că pârdalnicii oameni ai sudului vroiau să pună mâna pe comoara din grota lui Darie. De patru ori s-or luptat cu munții și râpele și de patru ori s-or întors învinși, iar în ultimele două încercări muntele însuși s-a scuturat spre ei cu mare mânie trimițând vânturile, fulgerele, tunetele și ploile pentru a-i abate de la drum, dar eu nu s-au dat bătuți.

A cincea oară, ajutați fiind de un neleguit, reușiră a ajunge la ele. Spre marea lor mirare, pietrele se rupseră în două și astupară grota comorii pentru totdeauna. De atunci, nimeni nu a mai putut găsi adevărata intrare în grota comorii, acolo unde tovarășii lui Darie stăteau pe scaune de piatră în jurul mesei de douăsprezece persoane.

 

 

Legenda Elenei

Se spune că trăia odată, în Marginea, la poalele pădurii o fată atât de frumoasă, de blândă și de pură încât până și animalele sălbatice veneau să o privească. Glasul ei cristalin străbătea poienile și acoperea susurul izvoarelor cu sunet de clopoței. Pe fată o chema Elena și reușise să farmece pe toată lumea. Cale de multe sate feciorii veneau să-i bată la poartă. Se spune că într-o zi a venit chiar și un prinț dintr-o țară mare din Est să-și caute nevastă și a intrat cu marele-i alai la fată-n bătătură, dar fu degrabă refuzat de fată și se întoarse în țara sa cu coada între picioare.

La început mândra fecioară se bucura nespus de musafiri, dar în scurt timp aceștia au început să devină o povară atât pentru ea cât și pentru părinții ei.

 

Pietrele Muierii 2

Pietrele Muierii 2

Oboseala de a avea tot timpul pretendenții la poartă, de a se feri de ochii lor când mergea prin sat sau prin pădure îi necăjea pe toți. Singurul care se bucura de vizitatori era hangiul de la hanul locului. Lui îi plăcea să aibă zi de zi hanul plin. Îi ospăta pe toți și în fiecare seară le spunea povești, care mai de care mai fantastice fermecându-i și luându-le banii.

Părinții fetei se tot rugau de fată să-și aleagă un soț, ca pretendenții să plece la casele lor. De fiecare dată  fata răspundea că ea nu iubește pe nimeni și nu vrea să se mărite cu oricine. Tatăl, se supăra mereu dar mama fetei îi ținea partea de fiecare dată. Zi de zi, seară de seară cearta începea și se sfârșea cu aceeași finalitate, până într-o zi în care tatăl nervos, venit la umbra întunericului din sat, auzi glume nesărate la adresa ficei sale. În acea seară, tatăl nu mai acceptă scuzele fetei și ale mamei.

– Ai trei zile să-ți alegi un soț! strigă el mânios. De nu, o să-ți aleg eu unul, și nu mă voi uita cât de tânăr sau de bătrân este, cât de bun sau de rău este, te voi da celui mai bogat și gata.

– Tată, ai milă de mine, nu mă obliga.

– Fata noastră are dreptul să-și aleagă soțul, interveni și mama.

– Nu are niciun drept! Se va mărita peste o săptămână, dacă nu va alege ea, voi alege eu! replică supărat tatăl și ieși trântind ușa.

Fata izbucni în plâns iar mama o strânse în brațe ca să o liniștească. Frumoasa se smulse din brațele mamei și fugi în pădure. Alergă până într-o poiană, și acolo, la poalele unui copac bătrân, unde izvora un pârâiaș se prăbuși sfârșită fiind de atâta alergare și supărare.

Spre dimineață, când ochii îi secară și soarele începu să împrăștie umbrele gonindu-le în adâncul pădurii, fata adoarmi în patul de frunze. Tocmai atunci, un pui de urs sosi la izvor coborând de pe obcina împădurită, urmat de frățiorul său. Mirosul le spune că e un om în preajmă. Puii s-au oprit mormăind încetișor. Călcau cu grijă mirosind în toate părțile până când ajunseră la izvor. Acolo, o zăriră pe Elena care obosită fiind dormea.

Primul ursuleț călcă ușor pe labele-i pufoase ca să nu o trezească pe minunata făptură și se duse să bea apă. El înghiți un pic, dar apa avea un gust rău, necunoscut. Lacrimile fetei au transformat izvorul într-unul cu apă sărată. (Și astăzi sătenii din Marginea se mai duc la izvorul cu apă sărată din munte ca să ia „saramură” pentru bucătăria lor.) Ursulețul după prima înghițitură se transformă într-un băiat chipeș, cu părul lung și bălai, cu ochii negri ca tăciunele și buzele roșii precum floarea macului în lună de primăvară. Celălalt ursuleț bău și el din apa fermecată și într-o clipă se schimbă într-un băiat slab și pipernicit. Capul îi era mare și diform cu un ochi vânăt iar celălalt alburiu precum ceața dimineții. Nasul mare îi atârna în jos precum o toartă de ulcică așezată cu gura în jos. Dar, hidoșenia trupului acoperea frumusețea sufletului. Flăcăul cel bălai, puternic și frumos ca un soare avea sufletul negru precum genunile munților în adâncurile lor de nepătruns.

Cei doi flăcăi s-au îndrăgostit imediat de frumoasa Elena și se așeazară lângă ea să-i vegheze somnul. Până-n oră de amiază o priveau fără o vorbă,  fără să-și ia ochii de pe figura ei minunată. O pasăre ce zbura ca un punct de negru pe cer își pierdu o pană zburdalnică ce îi sări năsrtușnică din coadă, și luată de o mână vrăjită ajunse pe fața fetei. Atunci, Elena se trezi speriată, văzu băieții și scoțând un țipăt și o luă la fugă prin pădure. Flăcăii aleargară după ea, dar fata speriată fiind de cel urât și nu dorea să se oprească.

Atunci, fratele mai mare și mai frumos îl prinse de umeri pe cel mic, îl aruncă în prăpastie și aleargă singur după fată. Doar codrul îl văzu și, milos întinse ramuri tinere în calea celui mic îl prinse blând, îl așeză pe pat de frunze ca să nu pățească pic de vătămare. Codrul la ursoaică-i șoptește, plin de-nfrigurare, ce-i fac copii, cum de s-au luptat, și că cel mai mare vrea să îl omoare pe cel mai mic și mai prăpădit, dar care-i milos ș-are inimă cât cerul de mare. Ursoaica grăbită prinde a alerga, cu strigăt de fiară, de mamă rănită începe a blestema cu glas omenesc ca feciorul cel mare să nu aibe parte de fata iubită, chiar de-o fi să moară.

Elena alerga, și se împiedica și când se uita în spate-l zărea pe feciorul cel mare mândru ca un soare. Fata pe loc s-a oprit și n-a mai fugit. Cu glasul cristalin, fiind la chip frumos, feciorul cel mare, bălai ca un soare, prinse a grăi și cu vorbe mieroase începu să țeasă o plasă frumoasă de vorbe dibace. Elena vrăjită se opri uimită, prinse a-l asculta, inima ei mare nu știa că era mințită de feciorul cel mai mare. Astfel, când ea întreba cine erau ei flăcăii ce-alergau după ea. Băiatul cel mare începu a spune că el era un prinț venit de departe pentru a-și găsi nevastă cu care să se-nsoțească să o ducă acasă, iar cel mai mic era un ucigaș ce nu vroia decât s-o omoare și s-ao dea la fiare. Fata speriată se uită în jur să vadă dacă-l zărea, dacă apărea fratele mai mic, mai pipernicit.

Dar feciorul mai mare o luă după mijlocel ca s-o liniștească și îi spunea că băiatul rău era mort  în vale. El se îngrijise, ca un scut o păzise și lui i se cuvenea dragostea ei mare ca să-l înconjoare. Fata fu vrăjită, și-l crezu degrabă și îl sărută, inima i-o dărui și atunci îi spuse că-i va fi mireasă dulce, drăgăstoasă. Flăcăul cel mare plecă degrabă, să-i aducă flori să-i facă cunună să-i pună pe frunte la a sa iubită.

Elena stătea și îl aștepta, fericită fiind că-și găsise perechea, că tatăl ei va fi mulțumit de alegerea ei. Dar, atunci ochii Elenei căzură pe chipul diform al fratelui mai mic ce se apropia. Atunci speriată, fata minunată, începu să fugă iară până ajunse sus pe piatră. Acolo se-ntoarse și-l privi în față  pe băiatul strâmb ce se apropia. Ea nu mai putea să mai fugă, fiind sus pe creastă, sus pe vârf de piatră. Dară frățiorul începu să-i spună cum el o iubea și că o înțelegea dacă ea nu l-o plăcea și dacă îl îndrăgea pe cel mai frumos și mai arătos. Dar ea trebuia să știe că ei erau frați și aveau ca mamă o ursoaică mare ce stătea în vale. Și cum îi spunea cum o păcălise și cum o vrăjise fratele mai mare cu vorbe mincinoase, ea începu să plângă tare, fiind supărată pe-așa crudă soartă, îl văzu în vale pe fratele mai mare și vrând să îl strige piciorul îi alunecă și căzu, chiar la picioarele ursoaicei.

Legenda spune că de atunci la pietrele unde și-a găsit sfârșitul fata minunată le spune Pietrele Muierii.метрошины r13тонкий ноутбук samsungраскрутка сайтов за рубежомюридические услуги сопровождениесайту

One thought on “Pietrele Muierii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *