Obiceiuri la nunta

Alături de naştere, nunta se impune ca eveniment marcant în viaţa mărginenilor. În comuna Marginea există numeroase obiceiuri legate de naştere şi de înmormântare, dar diversitatea lor nu este comparabilă cu cea a obiceiurilor din ceremonialul nunţii şi aceasta datorită faptului că ne aflăm în faţa unui eveniment decisiv al vieţii celor implicaţi direct în desfăşurarea lui.
Deşi reprezintă un eveniment neobişnuit şi solemn, nunta se înscrie în viaţa celor care o pun la cale în mod firesc şi necesar, căci „Cine n-a făcut o casă, n-a crescut copii, n-a sădit un pom, degeaba a trăit.”
Pregătirea pentru nuntă, pentru trecerea în rândul gospodarilor, începe odată cu încheierea copilăriei când băieţilor şi fetelor li fac aluzii în acest sens. Tinerii sunt iniţiaţi treptat în tainele căsătoriei prin participarea lor la diferite evenimente din viaţa satului: şezători, clăci şi hori la care viitorii miri se cunosc. În aceste momente, tinerii au ocazia să se cunoască şi să-şi exprime sentimentele.
Tinerii mărgineni se căsătoreau şi se mai căsătoresc încă la o vârstă tânără, deoarece „Însuratul de tânăr şi sculatul de dimineaţă nu strică.”, iar „fetele bătrâne” şi „holteii” nu sunt priviţi cu ochi buni de colectivitate.
Nunta este însă un pas foarte important în viaţa tinerilor, care presupune o responsabilitate foarte mare nu numai din partea lor („Cât eşti flăcău singurel/Te duci seara unde vrei/După ce te-ai însurat/Eşti seara legat de pat.”), dar şi din partea părinţilor:

„Frunză verde flori domneşti
De-ai şti, mamă, cui mă creşti,
M-ai da mâncare la peşti.
De-ai şti, mamă, cui mă ţii
M-ai da mâncare la câni.
De-ai şti, mamă, cui mă dai,
M-ai da mâncare la cai.
Mai bine caii m-ar mânca
Decât la urât m-ai da.”

Pentru a se căsători cât mai repede şi pentru a-şi afla ursitul, fetele recurgeau mai demult la diferite practici legate de marile sărbători (Sfântul Andrei, Anul Nou, Boboteaza). În seara Sfântului Andrei, după ce ajunau, fetele mâncau o turtă sărată fără să bea apă pentru a-şi visa noaptea „ursitul”,care avea să le aducă apă sau puneau sub şapte străchini de lut obiecte personale (pieptene, perie, inel, oglindă, batistă), care, odată ghicite, le indicau aspectul fizic şi temperamentul „ursitului”. Tot spre a-şi afla ursitul, fetele numărau noaptea, cu ochii închişi, şapte sau nouă pari dintr-un gard, legând al şaptelea sau al nouălea par cu aţă roşie, pentru ca a doua zi parul legat să le arate cum le va fi cel sortit (parul cu scoarţă indica un bărbat bogat etc.). O altă practică veche era lovirea cu un băţ de către fată a porcului din gospodărie şi rostirea unor formule: „Hur în acest an!”, „Hur în cel an!”, „Hur în celălalt an!”. Dacă porcul nu scotea nici un zgomot la cele trei rostiri, însemna că fata respectivă nu se va mărita trei ani la rând.
De obicei nunţile se făceau toamna sau iarna, după ce gospodarii îşi „rânduiau” toate treburile, strângeau roadele câmpului şi cămările erau pline. În zilele noastre, căsătoria nu mai ţine seama de anotimpuri, ci doar de perioadele posturilor ortodoxe.
Dacă doi tineri se plăceau, după ce se cunoşteau la şezători, la clăci, la hori, şi se gândeau „să se ia” de soţ şi soţie, flăcăul comunica familiei sale hotărârea de a se însura cu fata respectivă. În vechime, părinţii flăcăului trimiteau „în stărostie” pe cineva cunoscut (de obicei mama mirelui, o mătuşă sau „un staroste” care trebuia să fie un bărbat în vârstă, înţelept şi „şagos”, adică glumeţ) la părinţii fetei, care nu dădeau răspunsul pe loc, ci după ce se sfătuiau cu neamurile, trimiteau cuvânt că primesc la „tocmală”.
Aprobarea părinţilor era decisivă, iar calităţile mirelui şi ale miresei erau bine cântărite, căci, în înţelepciunea populară a mărginenilor, „cum îţi vei săra, aşa vei mânca”. Mireasa trebuia să fie din acelaşi sat cu mirele, deoarece „O vacă bună şi o fată bună nu iese din sat”, iar plecarea în alt sat nu era acceptată în general, pricinuind înstrăinarea de familie.
Hărnicia, frumuseţea, şi mai ales inteligenţa şi averea fetei erau alte condiţii ale căsătoriei:

„Mort de beat m-am însurat,
M-am trezit cu toanta-n pat.
Nu ştiu, doamne, ce să fac
De toantă ca să mă scap.”
„Te uiţi la soare,
Întingi în sare,
Te uiţi în pământ,
Întingi în unt.”

Mirele trebuia să fie om gospodar, cumsecade, harnic, cu stare şi nu foarte frumos („Bărbatul să fie oleacă mai frumos decât dracul”).
La „tocmală”, părinţii flăcăului, tatăl de obicei, „juruiau” averea compusă din: pământ, animale, casă etc., în funcţie de puterea economică a fiecărei gospodării. La rândul lor, părinţii miresei „juruiau” o anumită avere fetei. De obicei familiile se cunoşteau în ceea ce priveşte averea şi „juruirea” se făcea prin înţelegere. Alteori, înzestrarea tinerilor justifica cu adevărat termenul „tocmală” („a se tocmi”- a se înţelege).
Se ajungea la un adevărat târg, dacă părinţii flăcăului îl înzestrau cu avere mai mare comparativ cu cea a fetei, se cerea sporirea averii şi invers. Au existat şi cazuri când „tocmala” nu s-a materializat pe considerentul neînţelegerii privind averea sau pentru că ceea ce „s-a juruit” nu s-a respectat, una din părţi micşorând partea de avere.
După învoirea părinţilor trebuia să se audă şi consimţământul tinerilor, care erau chemaţi afară, ceea ce reprezenta doar o simplă formalitate, deoarece tinerii erau înţeleşi în prealabil. Au existat situaţii când „tocmala” s-a stricat din cauza neînţelegerii între tineri, nunta fiind pusă la cale doar de părinţi.

Dacă tinerii se plăceau şi se învoiau, părinţii îşi dădeau mâna, care se tăia de jos în sus cu poala unui cojoc sau a unui suman de către un martor, semn că legătura s-a făcut, iar tinerii să fie avuţi. Urma servitul mâncării şi al băuturii, apoi se stabilea ziua pentru „strigarea vestirilor” în biserică, care se făcea de trei ori în trei duminici de către preot, adică anunţarea căsătoriei şi fixarea cununiei religioase.
După prima „vestire” se încep pregătirile pentru nuntă. Mai întâi se aleg nunii care sunt de obicei naşii de botez sau rude. Numărul nunilor a fost până nu de mult doi (o singură pereche), însă de câţiva ani, există obiceiul de a pune cinci-zece perechi de nuni, ca un fel de mândrie personală a străjenilor.
În săptămâna care precede nunta pregătirile sunt în toi. Mireasa, ajutată de druşte (fete cu care a prietenit) începe să coase cămaşa şi iţarii de mire, cămaşă de mireasă şi cămaşă de soacră. Vineri seara, ea îşi pregătea zestrea în lada făcută la un tâmplar din scânduri de brad, apoi lăcuită sau vopsită. Ca zestre, mireasa trebuia să aibă: patru-cinci perne mari, două-trei perne mici, „scoarţe”, „scorţare”, „ţoluri” de lână, stofă pentru traiste, „păretari”, „lăicere”, „ţoluri” de cânepă, pănură de saci, cojoace, sumane, bundiţe, cămăşi, valuri de pânză, trăistuţe şi un rând de haine noi (cămaşă şi iţari) pentru a-l îmbrăca pe bărbat în prima zi de căsnicie. Această zestre era confecţionată de fată împreună cu mama ei cu câţiva ani înainte de a se căsători („Femeia harnică ţine casa cu acul.”). În ladă se puneau cămăşile din pânză de casă, „prigitorile” (catrinţele), „tulpanele”, ştergarele, valurile de pânză ţesută în casă şi alte lucruri mărunte dăruite de mama miresei. Pe lada de zestre, se aşezau ţoalele, pernele înfăţate, iar hainele se puneau pe pat sau în „coardă”. Tot în această săptămână se coceau plăcintele, colacii, se făceau găluştele, se cumpăra băutura.
Sâmbăta dimineaţa, atât mireasa, cât şi mirele îşi aleg „druştele” care mai demult pregăteau „vătăjeii”. Aceşti tineri fac parte din alaiul mirilor şi aveau în trecut roluri importante în nuntă, fiind în număr de trei-patru pentru fiecare mire. Vătăjeii şi druştele soseau îmbrăcaţi în portul tradiţional. Ei primeau de la druşte o floare la pălărie, o trăistuţă cu băutură şi un pahar, apoi un băţ împodobit cu un tulpan roşu şi o „năframă” (batistă) albă cusută de mireasă. Cu trăistuţa aşezată oblic, de-a lungul corpului, vătăjeii mirelui şi ai miresei chemau la nuntă gospodarii din sat, începând cu nunii. Gospodarul chemat era cinstit apoi de vătăjel cu un pahar „de horilcă”. Dacă gazda intenţiona să meargă la nuntă, bea paharul, iar dacă nu, nu îl bea.
După ce chemau nuntaşii la „pripoi”, vătăjeii se adunau toţi la casa miresei, unde se ospătau, beau şi petreceau împreună cu druştele.
Sâmbătă seara, mirele însoţit de vătăjei, de druşte, de rude şi de prieteni, dar mai ales de neveste tinere şi bune cântăreţe, mergeau la casa miresei pentru a lua zestrea. Mireasa, la rândul ei, îl aştepta pe mire pregătită cu alte femei pentru a da zestrea. Femeile cântăreţe realizau un adevărat dialog cântat, fiind acompaniate de muzica scripcarilor, a dobei şi a fluierului.
Tatăl mirelui poftea oamenii în casă. Mirele se aşeza în capul mesei şi druştele lângă el. Se aducea o strachină cu grâu în care se puneau inelele de cununie. Mireasa era pusă să-şi caute inelul, iar în cazul în care nu-l găsea imediat, se râdea mult pe seama ei.
Urma apoi obiceiul „schimburilor”, care avea menirea să apropie cele două familii. Una dintre nevestele cântăreţe din alaiul mirelui dădea miresei „schimburi” (daruri) din partea mirelui.
După ce mireasa primea hobotul şi papucii, era rândul unei femei din alaiul miresei să-i dea mirelui „schimburile” (cămaşa de mire, cămaşa de soacră etc.).
După „schimburi” se făcea cinstea cuvenită nuntaşilor şi se juca în curtea miresei, apoi începea luatul zestrei, care era un fel de târguială prin cântec.
Obiectele din zestrea aşezată pe ladă (perne, ţoale, scorţare etc.) erau date din mână în mână, scoase afară şi jucate. Lada de zestre era scoasă la uşă de vătăjeii mirelui, care erau opriţi de vătăjeii miresei, deoarece aceştia cereau „hulpe” (o plată simbolică în bani pe care o dădea mirele pentru zestre). La scoaterea lăzii de zestre femeile mirelui cântau:

„Îţi iau lada, îţi iau fata,
Îţi iau toate cele gata.”

Luarea zestrei era pentru nevestele din sat prilej de a se distra, dar şi de a-şi ironiza anumite defecte, femeile „se contrau” prin cântece şi strigături:

„Când te văd în uşa şurii
Parcă văd Muma Pădurii.”
„La leliţa printre dinţi
Mămăligă pentr-un prânz.”
Femeile care cântau la zestre aveau pretenţia să fie „cinstite” de către mire, care le dădea băutură:
„Degeaba nu ţi-oi cânta
Trebuie să-mi dai ceva.
Nu-ţi vreau bani, nu-ţi vreau nimică
Numai un şip cu horilcă.”
De asemenea, mirele se pregătea pentru cununie. Când îşi lua „iertăciunea” de la părinţi, mirelui îi cânta o femeie astfel:

„Frunză-n fagi, frunză sub fagi
Cată, măi mire ce faci
C-aista nu-i jug de vaci
Înapoi ca să-l desfaci,
Aista-i un jug de boi
Nu-l poţi desface-napoi.”

Atât după iertăciunea mirelui, cât şi după iertăciunea miresei, nuntaşii joacă în curte acompaniaţi de muzică.
În zilele noastre, oraţia iertăciunii nu mai este rostită, s-au păstrat doar gesturile ritualice ale mirilor de a se aşeza în genunchi pe o pernă şi de a săruta mâinile părinţilor, care stau aşezaţi pe scaune, în timp ce muzicanţii cântă de jale.
În vremurile de demult, cununia religioasă avea loc imediat după Sfânta Liturghie, apoi alaiul format mai ales din druşte şi vătăjei se îndrepta spre casa mirelui. În drum spre casă nuntaşii chiuiau şi când erau aproape de casă cântau cântece la adresa soacrei mari.
Nuntaşii sunt aşteptaţi de către socrii cei mari şi socrii cei mici cu un colac mare cu gaură în mijloc şi cu sare. Obiceiul ca vătăjelul mirelui să schimbe un colac cu vătăjelul miresei („colacii de schimb”) şi să rostească „oraţia colacului” s-a pierdut. Mirele, apoi mireasa privesc prin gaura colacului care simbolizează unitatea indestructibilă a căsniciei lor. Acest colac este rupt apoi de mire şi de vătăjei şi împărţit la nuntaşi (mai demult se credea că mâncatul din acest colac aduce noroc). Până să înceapă „pripoiul” (care avea loc mai spre seară), mirii mâncau la masă cu druştele şi cu vătăjeii, apoi jucau.
Spre seară soseau nuntaşii la „pripoi” (termenul nu se mai foloseşte). Odată aşezaţi la masă, începea ospăţul. În partea a doua a nunţii (după servirea mâncărurilor), avea loc legatul nunilor. Nunul era „legat” de braţ cu un ştergar lung, frumos ţesut, iar nuna cu un „tulpan”. Astăzi, rar se mai cântă oraţiile la „legatul” nunului şi al nunei, iar ştergarul şi tulpanul sunt însoţite de daruri din partea miresei.
Soacra mare era legată cu haine ţesute de mireasă (cămaşă, „prigitoare”, „frânghii”, „tulpan”). Socrul mare era legat şi el cu ştergar, traistă, cămaşă şi iţari.
În prezent, în Marginea există obiceiul ca după „înhobotarea” miresei, însemnele mirelui şi ale miresei (coroniţa, florile) să fie puse unor tineri nuntaşi, sugerându-se astfel importanţa continuităţii evenimentului căsătoriei în viaţa colectivităţii.
Nunta ţine până luni dimineaţa. Repertoriul de cântece şi jocuri de nuntă din comuna Marginea era mai demult foarte variat şi cuprindea cântece adresate mirilor, nunilor, socrilor, nuntaşilor, scripcarilor şi chiar bucătăreselor, cântece care îmbină umorul cu ironia creând o atmosferă de veselie deosebită.
шины летние kumhoсоздание и раскрутка сайта самостоятельноthe towers key midtown-miamiкак выбрать нишу для бизнесадокумента на загранпаспортбесплатная раскрутка сайта

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *