Obiceiuri la nastere

Evenimentele fundamentale ale vieţii, naşterea, nunta şi înmormântarea, au măsurat şi măsoară încă, asemenea unui ceasornic timpul, pulsul vieţii mărginenilor. Una dintre bătrânele înţelepte ale satului, sintetizează astfel importanţa celor trei momente de trecere în viaţa omului: „Omul când se naşte se zice că până nu-i vine ceasul nu se naşte. Când se căsătoreşte atunci i-a sosit ceasul. Şi când moare tot până nu i-a sosit ceasul nu moare. Aceste trei feluri de lucruri sunt toate cu ceasul lor. Aşa povesteau bătrânii şi aşa este.”
Ca şi nunta şi înmormântarea, naşterea era şi este încă un moment important din viaţa mărginenilor. Obiceiurile legate de naşterea unui copil cuprindeau în vechime practici străvechi care s-au pierdut în negura timpului, astăzi conservându-se doar unele dintre ele.
Femeile îşi doreau să nască mai mult „feciori” decât fete, deoarece o fată reprezenta „o grijă” pentru familie, trebuind să fie „înzestrată” („…când se naşte o fată, plâng pentru că o fată este piatră în casă….”).
Toate practicile cu funcţie apotropaică privesc mai ales nou-născutul, naşterea şi creşterea lui în siguranţă. Femeia însărcinată („groasă”) trebuie şi astăzi să se protejeze din toate punctele de vedere, iar dacă priveşte ceva dăunător sarcinii „să-şi aducă aminte că e groasă şi să se uite la unghii”. Ea era în pericol de „a i se face pe ursită” de către o fată bătrână pentru a i se lua bărbatul, cauzându-i-se astfel moartea. În vechime, naşterea copilului era asistată de „moaşă” care era o femeie „pricepută” din sat şi care se ocupa de îngrijirea mamei şi a copilului imediat după naştere, dar şi la botez. Majoritatea copiilor erau botezaţi de către moaşă imediat după naştere, existând pericolul iminent al morţii („botezul cu cuvintele moaşei”). Acest ritual era efectuat şi datorită credinţei în „moroi” (copii morţi nebotezaţi ale căror spirite bântuie prin plânsete la miezul nopţii, cerând să fie botezaţi). Moaşa ridica copilul de cap, îl închina la icoane şi îi făcea diferite urări: „ să fie frumos ca soarele”, să fie voinic ca împăratul”, „să fie drag la fete”, „să aibă noroc”, „să fie bun”, etc. Tot moaşa era cea care măsura copilul cu o aţă căreia îi făcea cât mai multe noduri. Dezlegarea tuturor nodurilor la o vârstă suficient de înaintată reprezenta un indiciu al calităţilor de viitor gospodar sau de viitoare gospodină ale copilului.
Până la botez, siguranţa copilului putea fi pusă în primejdie de spiritele cele rele (Maraua, Borza), de „plânsori”, de deochiul cuiva sau de ceasul rău. Copilul putea fi apărat prin anumite practici însoţite de multe ori de descântece. Apa în care era scăldat copilul se vărsa numai după asfinţitul soarelui, căci atunci „îşi scaldă Maraua băieţii”.
Iată un început de descântec în care apare Borza: „Borza, borzata / Borza înfocată / Borza cu cioareci cruşiţi şi cu dinţi rânjiţi / Borza cu luleaua între dinţi…”. Spiritele invocate să aducă somnul copilului erau Muma Pădurii şi Dormioaica: „Hu, hu, hu, Mama Pădurii”/ Eu îţi dau plânsorile băiatului meu (fetei mele) / Şi tu îmi dai somnul feciorilor tăi.”; „Cică a venit Dormia cu Dormioaica cu doi saci plini: unul cu somn şi unul cu sănătate…”. Descântecele spuse de babe erau, aşadar, cea mai bună armă de apărare a nou-născutului. Copilul era descântat de „plânsori”, „de somn”, „de pocitură”, „de răutate”, „ de deochi”, „de ceas rău”. Pentru a nu fi deochiat, femeia scuipa copilul pe ochi şi spunea o formulă magică („Să se deoache ochii lui şi nu băiatul meu”), îi stingea cărbuni aprinşi în apă, îi lega o aţă roşie la mână sau îl însemna cu degetul cu funingine din cuptor la tâmplă, pe obraz (obicei păstrat şi astăzi).
Nu este bine ca mama să lase copilul „mic” (nebotezat) singur în casă, iar dacă îl lasă, ea trebuie să aşeze în jurul lui anumite obiecte protectoare: mătura din casă, „cociorva”, „cârja” (obiecte utilizate la foc), ciocanul, cleştele, ac cu aţă roşie sau o bucată de fier la uşă. Între bătrâni exista credinţa că, odată lăsat singur în casă fără nici un obiect de apărare lângă el, copilul putea fi „înschimbat de cel rău”, adică de Satana, care îl înlocuia cu o „ştimă”. De asemenea, copilul era spălat pe corp cu apă cu agheasmă de către moaşă. Aceasta, datorită contribuţiilor ei, era răsplătită cu un ştergar simplu de pânză („ca să i se spele mâinile moaşei”), după ce în prealabil îşi spăla şi ea mâinile cu agheasmă.
Aducerea „rodinului” este momentul în care femeia care a născut („lehuza”) este vizitată de rude sau prietene din sat care aduc un dar. Mai de mult, „rodinul” consta într-o strachină de lut plină cu făină, în care se puneau 5-6 ouă şi o bucată de sare „învelită cu un ştergar de pânză legat în formă de cruce. Pentru ca femeia să mai aibă copii, unele femei dezlegau ştergarul. La plecare se rostea către lehuză formula rituală „Dumnezeu să te ridice!”.
Botezul copilului constituie actul religios prin care „lehuza” este purificată („i se dezleagă cărările”), iar copilul creştinat. Şi în acest moment, moaşa juca un rol deosebit de important. Alături de „nănaş” („cumătru”) ea ducea şi aducea copilul de la biserică rostind formula: „Mi l-ai dat păgân şi ţi l-am adus creştin”, după care îl închina de trei ori la icoane.
Odată adus de la biserică, copilul era aşezat pe lâna unui cojoc de oaie (ca să aibă noroc la animale) pe „crejmă” (o bucată de pânză dăruită de naş), iar lumânarea de botez era stinsă de tavanul camerei („pod”). Alături de copil se aşeza un colac şi sare, precum şi o strachină în care se puneau bani pentru moaşă.
Urma cumetria, petrecerea dată de familie de bucurie că a venit pe lume un nou-născut. Aceasta era o petrecere în toată puterea cuvântului, cu mâncare, cu băutură, cu „scripcari” (lăutari) şi cântece din gură, la care naşul şi oaspeţii aduc daruri. Printre cântecele rostite cu acest prilej se numărau şi cele închinate moaşei: „Moşică, frumoasă eşti / Mulţi ani să ne trăieşti / Nepoţii să ni-i creşti / Căci niciodată n-ai greşit / Cu-acestea ce le-ai făcut.”
A doua zi, dimineaţa, după cumetrie, cumătrul şi moaşa vin la scăldatul copilului. Acesta era scăldat mai demult în „scălduşcă”. În scăldătoarea copilului se pun diferite obiecte care au rol în apărarea lui: busuioc (ca să miroase frumos toată viaţa, să fie plăcut la lume, norocos), bani (puşi de naş, ca să fie bogat), o pană (ca să fie uşor la joc, dar şi la muncă), câteva boabe de grâu (ca să aibă noroc, ca să fie om „cu stare”), zahăr (ca să fie bun la suflet) şi un ou (ca să fie păzit ca oul). Cu lumânarea de la botez aprinsă se picură în scăldătoare crezându-se că pruncul nu se va „opări”. De asemenea naşul îi suflă copilului în gură pentru ca acestuia să nu-i miroasă rău din gură. Naşul spală copilul, iar moaşa îl scoate din apă în sus, cu mâinile de cap (copilul să crească mare) şi apoi îl închină la icoane. Apa din scăldătoare se varsă lângă un pom roditor, pe un loc curat (pentru ca nou-născutul să crească frumos, sănătos şi să fie „de treabă”). La scoaterea scălduştii afară moaşa cântă: „Frunză verde busuioc / Pân’ la anul altu-n loc / Frunză verde garofiţă / Pân’ la anul ş-o fetiţă.” Toţi cei de faţă joacă şi chiuie în jurul pomului, pentru ca pruncul să fie vesel, iar moaşa se aşază pe dosul scălduştii (ca să aibă finul noroc la cai) şi strigă să i se aducă sticla de băutură ca să bea împreună cu naşul. Pentru a destinde şi mai tare atmosfera, unul dintre invitaţi ia oul din scăldătoare şi îl aruncă între picioarele moaşei, iar ceilalţi strigă în hohote de râs că „s-a ouat moaşa” (obicei păstrat şi astăzi). Petrecerea continuă cu o masă, cu muzică şi dans: „Busuioc în scăldătoare / Hai la joc cumătră mare!”
La un an se obişnuieşte ca părinţii copilului „să ducă colaci” cumătrului („colocăria”). Se duc patru colaci mari şi frumoşi, pe care se aşază un dar: „un tulpan” (basma) pentru naşă sau o pălărie pentru naş. În zilele noastre, darul oferit de părinţi pe colaci este mult mai bogat în obiecte. „Închinând” colacii, părinţii copilului rostesc: „Poftim, cumetre, colacii. Colacii ni-s mici, dar voia ni-i mare, să nu bănuieşti” sau „De la mine mai puţin, de la Dumnezeu mai mult”. Se întâmplă de multe ori ca naşul să-şi cunune finul, dar aceasta nu reprezintă o regulă. Cumetrii „se ţin” rude între ei prin alianţă.
Atenţia familiei este concentrată asupra nou-născutului (care a intrat în „lumea albă”) nu numai la naştere şi la botez, ci şi în anii care urmează creşterii acestuia.батуми туризмраскрутка в соцсетяхproperties in miami beachBinary Optionsкакая статья за кражухарьков тудэй

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *