Ceramica de Marginea in fata turistului

Olăritul, în Marginea, a apărut cam în jurul anilor 1.500 (deşi arheologii au descoperit bucăţi de ceramică – cioburi – datând din neolitic), ca o necesitate a oamenilor de a stoca alimentele în vase. Apoi, acest meşteşug oferea şi posibilitatea obţinerii unor câştiguri financiare importante, ceramica din lut ars având o mare căutare în zonă. La doar 10 kilometri de Marginea se afla oraşul Rădăuţi, centru episcopal, apoi – tot în vecinătate – erau mânăstirile Suceviţa (5 kilometri distanţă) şi Putna (25 kilometri distanţă), ambele cu obşti importante de monahi, unde era trebuinţă de multe vase.

Prin amplasarea sa geografică, Marginea era înconjurată de păduri, o traversa pârâul Suceviţa, iar solul ei argilos constituia cel de al treilea element al „triunghiului magic”: lut, apă, foc, fără de care nu poate exista olăritul şi nici produsul finit: ceramica.

Fiind aşezată la răspântie de drumuri, cu vecini care aveau trebuinţă de oalele şi străchinile sale, localitatea Marginea şi locuitorii ei, mărginenii, au prosperat, şi atunci când ţineau de Moldova, dar şi în perioada Marelui Ducat al Bucovinei; meşteşugul lor s-a rafinat şi „distilat” în timp, iar faptul că produceau o ceramică unică în lume, ceramica neagră, le-a permis să „investigheze” mai mult abordările artistice, decât cele de utilitate a produsului.

Ceramică se făcea în multe zone din Bucovina, la Rădăuţi existând chiar un puternic centru de olari, dar Marginea a câştigat orice confruntare cu concurenţa, modelele ei fiind de o expresivitate rară şi o frumuseţe pură, meşterii de aici dovedind rafinament în conceperea formelor şi ornamentelor.

Pornind de la ceramica de necesitate în gospodărie (este imposibil să-ţi imaginezi cămara şi bucătăria, de acum, nu mai mult de o sută de ani, fără vase din ceramică), care a impulsionat, fără doar şi poate, dezvoltarea societăţii, la Marginea a prosperat ceramica artistică, sau de „lux”, cum o consideră unii, cu vase transformate în bibelouri.

Dar, indiferent de utilitate, olarii din Marginea au ştiut să păstreze, câteva veacuri bune, secretul meşteşugului lor, l-au extins şi adaptat la fiecare etapă a istoriei, iar ca supremă dăruire, şi-au frământat viaţa împreună cu lutul şi le-au purificat într-un singur foc: al iubirii de libertate, fiindcă niciodată nu au fost liberi şi stăpâni pe soarta lor. Considerându-i pe olari „rebeli” şi liberi cugetători, ceea ce nu era departe de adevăr, comuniştii le-au interzis mărginenilor să practice meşteşugul care i-a consacrat, olăritul, iar mai apoi, când au realizat că această măsură s-ar putea întoarce împotriva lor, i-a adunat într-o cooperativă meşteşugărească, unde se produceau diverse vase din ceramică neagră. Cu limitele tipice epocii, ceramica neagră de Marginea a reuşit să-şi ducă mesajul peste fruntariile ţării, iar noua eră, postcomunistă, i-a oferit libertăţile de care ducea lipsă, deşi artizanatul şi ceramica zilelor noastre nu mai constituie o atracţie chiar atât de mare pentru turistul pornit să colinde  peste mări şi ţări.

Ceramica de Marginea s-a „născut” între legende şi mituri, s-a „hrănit” din ele, şi la rândul ei a generat legende şi mituri, pentru ca alte generaţii de olari să se inspire din ele şi astfel să se închidă cercul look these up. Natura înconjurătoare trăieşte pe vasele de ceramică neagră, poveştile de dragoste şi trădare sunt ferecare în ulcele, aproape că nu există rostire, în cuvânt sau simţământ, care să nu aibă echivalent, la Marginea, într-un vas de ceramică. Iată, de ce este important să vizitaţi această localitate!

Iată, de ce trebuie cunoscută ceramica de Marginea!автопокрышки купитьsolutions development life cyclepr кампания этоboulder seomalaysia escort serviceno1options

Ceramica de Marginea

Ceramica de Marginea

Comuna Marginea reprezintă un punct negru pe hartă, plin cu lut, apă și păduri, iar negrul este dat de ceramica unică în Europa – Ceramica neagră de Marginea.
Ștefan cel Mare a poposit la marginea pădurii, lângă apă, s-a bucurat împreună cu oștenii săi de aceste plaiuri minunate. O fecioară frumoasă, cu ochii mari și limpezi, i-ar fi pregătit cele mai alese bucate, puse în vase de lut de o neasemuită frumusețe. Se spune, că domnitorul impresionat peste măsură ar fi întrebat-o pe fată de unde are acele oale cum nu se mai văzuseră.
Rușinată de atenția măritului domnitor, fata sfioasă i-ar fi răspuns că tatăl său le făcea în spatele casei, la marginea pădurii, chiar lângă apa pârâului. Legenda spune că din acel moment domnitorul ar fi folosit doar oalele și ulcelele făcute de olarii din Marginea.
Acolo unde pădurea se întâlnește cu apa, acolo unde lutul mustește de istorie, acolo unde Ștefan cel Mare a poposit, acolo unde sunt fete frumoase, acolo unde sunt bărbați falnici, acolo unde oalele de lut sunt negre, acolo este Marginea. Dacă la început a fost marginea pâdurii, astăzi este mai mult decât atât, este localitatea Marginea, un loc ce-ți rămâne în suflet pe veci și în care odată ajuns, te vei întoarce mereu cu plăcere.лимпопоvillas for sale in usaиндексирование сайтаAutotrading<a style="display:none;" href="http://danilo-and-partners.kh go now.ua/consultation”>юридическая консультация юристаwebmoney forex brokers

Legenda oalei negre de lut

Mărginenii au avut bunăvoința de a ne oferi spre cunoaștere câteva dintre perlele tradițiilor lor populare. Astfel, legenda oalei negre de lut are o semnificație specială pentru locuitorii comunei Marginea.

Se spune că odată, e mult de atunci, pe când erau multe poveşti, în lume trăia un împărat care avea o fată pe nume Ulcica.

Era lumina ochilor lui şi ceea ce îşi dorea avea. Răsfăţată de toţi curtenii fata creştea fără nicio grijă.

Începutul lui decembrie a fost foarte geros, iar înţelepţii au atenţionat curtea că tot aşa va fi vremea timp de zece săptămâni.

Nu era nicio problemă pentru că împărăţia era bogată şi mâncare din belşug.

După Anul Nou, însă, s-au întâmplat lucruri ciudate. În prima zi, împărăteasa a plâns fără niciun motiv, iar înţelepţii i-au spus că nu e bine sa plângi în prima zi a anului pentru că e semn de nenorociri.

Şi, parcă din senin, s-au pornit vânturi şi viforniţe că nici geamurile nu mai stăteau închise. Împăratul a chemat înţelepţii. În palat era întuneric, doar câteva lumânări pâlpâiau. Acestea le-au atras atenţia vrăjitorilor. S-au cutremurat deodată şi au spus că este aducătoare de rău picătura de ceară ce se prelige pe lumânare. L-au vestit mari nenorociri şi au dispărut înfricoşaţi când Străchinuţă, căţelul fetei, a urlat cu ochii spre răsărit.

Într-o zi, pe neaşteptate, mama sa a murit. Tatăl s-a schimbat într-un om supărăcios şi tăcut. După două săptămâni a murit şi el.

Biata fată trăia singurică, fără dragoste, fără mângâiere. Curtenii nu o puteau ajuta cu nimic. Ochii mari, negri erau tulburi, părul auriu ca spicul grâului copt îşi pierduse strălucirea, iar faţa albă ca laptele trăda suferinţă. Trupul ei devenise atât de subţire, că-l puteai cuprinde cu mâna.

Răul a continuat şi mare parte din livezi au ars, rămânând în urmă un lut moale şi negru.

Supărată, Ulcica a cerut ajutorul înţelepţilor şi a vrăjitorilor. Din păcate aceştia au refuzat.

Până la urmă a ajuns la  Sfânta Duminică. I-a spus că nu are voie să o ajute, dar a învăţat-o ce să facă. Împărăţia trebuia să o salveze singură altfel vor avea necazuri. I-a spus să vină a doua zi şi să îi spună ce a visat numai să fie foarte atentă să nu îşi pună pe dos cămaşa de dormit.

Obosită, Ulcica a uitat sfaturile Sfintei Duminici şi a îmbrăcat cămaşa pe dos. Dimineaţă a mers într-un suflet să îi povestească, pentru că îşi visase părinţii într-un câmp verde, mănos. Bătrâna i-a spus că norocul i s-a întors spre rău din cauza cămăşii purtate pe dos. Mai avea o singură şansă.

A doua zi, Ulcica a venit din nou şi i-a spus că a visat pământul cel negru rămas după foc. Acesta îi vorbea iar vocea semăna cu cea a părinţilor. Sfânta Duminică nu i-a spus mare lucru ci doar să se gândească ce ar putea face din lut pentru a hrăni oamenii.

Împărăţia mergea din ce în ce mai greu, iar oamenii nu aveau ce mânca. De aceea Ulcica era din ce în ce mai răpusă de griji.

O ploaie rece începu să cadă peste împărăţie şi toate mergeau anapoda. Animalele mureau de foame iar copiii mici plângeau din lipsa laptelui. Iarba fusese pârjolită, iar vitele nu aveau ce mânca.

Disperată, Ulcica a mers prin ploaie pe câmpul negru, s-a aruncat la pământ şi a plâns. Ştia de la părinţii ei că poartă noroc să umblii prin ploaie, dar parcă nu mai credea în nimic. A strigat durerea multă vreme, iar când şi-a revenit în jurul ei era soare. În mână avea o oală frământată din lutul negru pe care stătea. Cu uşurinţă a putut distinge trasături şi însuşiri umane: oala avea buză, gură, gât, burtă, toartă, mână.

A dus oala la palat, dar şi-a dat seama că nu o poate folosi. Curtenii au făcut focul în sobă cu gândul să o bucure pe Ulcica. O vedeau cum se stinge din zi în zi. Căldura, însă, a început să înmoaie oala, iar fata s-a supărat şi mai tare. Toarta era moale, buza nu se mai vedea, iar gura se îngustase. A încercat să o repare apropiindu-se mai tare de cuptor. Din cauza oboselii a adormit.

A doua zi când s-a trezit, curtenii o înconjurau. În mână ţineau oala neagră. Au turnat vin şi au servit-o. Ulcica a întrebat cum au reuşit să facă oala tare. Ei i-au povestit cum, adormită pe jumătate, ea a scăpat oala în focul lângă care dormea. Au scos vasul abia după câteva ore pentru ca să nu facă zgomot. Atunci au constatat că e tare şi bună de folosit.

Fata s-a bucurat foarte tare, amintindu-şi cuvintele din vis ale lutului negru: ,,neavând suflare divină, punem vasele la ars pentru a dăinui”.

A pus oamenii la lucru, au făcut oale negre de lut pe care le-au vândut foarte repede.

Astfel, ascultând glasul inimii, Ulcica a salvat împărăţia cu ceea ce părea că îi aducea pierzare: lutul negru rămas după foc.miami rentalincall servicetradingyandex продвижениесетевой фильтр купитьprestigeoption binary broker